„Nu vrem să mâncăm pâine frământată de mâinile lor”. „Nu vrem aici țigani și negri, să fie clar”
Unde s-a mai văzut ca statul, adică administrația locală, adică primarul, să dicteze unui antreprenor pe cine să angajeze sau să concedieze? Ce fel de stat este ăsta? Un stat care încurajează frica. După cum s-a exprimat un localnic din Ditrău, „Nu de cei doi ne este frică, ci de faptul că este afectată siguranţa”, ceea ce este cel puțin bizar în contextul în care vine din partea unor cetățeni care aparțin unei minorități etnice. Însă europeni. Și albi.
Unde majoritatea decide, nu înseamnă că majoritatea și are dreptate. Însă, cu dreptatea și libera exprimare, puse în mixul toxicității laolaltă cu nevoia de putere a unei majorități furibunde și iraționale, tot ce obținem este un compus de o duhoare insuportabilă – duhoarea urii de rasă. Câțiva etnici au ceva împotriva a doi singalezi și altor etnici în general, adică au ceva împotriva romilor, cetățeni ai aceleiași țări.
Fake news-ul și paranoia sunt atributele unei religii a oprimării altora. Ce contează că discursul populist bazat pe manipularea fricilor câștigă peste tot teren, că democrația este în regres, noi îi dăm înainte. Pardon, înapoi. Ne place foarte mult să ne întoarcem în trecut, fiind singurul care ne garantează că un anumit ceva pe care noi ne putem baza întotdeauna, mai ales în fața globalizării, care vine ca un tăvălug cu potențialul ei de distrugere totală. Dar ce distruge această globalizare și, implicit migrația forței de muncă? Cultura și identitatea unei națiuni, de exemplu. O națiune, evident, formată din minorități. O cultură, evident, formată din straturi succesive de culturi importate, sau domesticite, sau readaptate. Minoritatea romană a venit și a remixat majoritatea dacă. Apoi minoritatea otomană, invadând majoritatea, a adus un plus în cultura românească: niște ciubuc, halva, niște ritmuri orientale și ceva sarmale. Mai avem la activ câțiva sași, secui, evrei, ruși, ceva aromâni, ceva sârbi. Să nu mai spunem ce am copiat de prin Paris… Minoritatea maghiară a devenit majoritară în niște localități. Minoritatea romă, la fel, bate majoritatea română în anumite localități.
De ce ne deranjează atât de mult chestiunea asta? Să fie sentimentul de Ion al ființei? E pământul meu, am uneltit extraordinar de mult să ajungă în proprietatea mea, post-boierime, post-colectivizare, deci am dreptul să îmi impun gustul inclusiv în ceea ce privește vecinătatea pământului meu cu anumite elemente. Ei bine, nu, nu are nimeni dreptul ăsta. Și da, foarte multe guri se trezesc că spună că „țiganii nu muncesc” însă nimeni nu se întreabă, mai ales în cazul Ditrău, oare faptul că „țiganii” nu muncesc nu e un rezultat al faptului că nu îi angajează nimeni? Că dacă îi angajează, face românu gură? Sau maghiarul? De ce să frământe mâinile lor mizerabile o făină atât de albă? Oare mâinile lor sunt mizerabile pentru că sunt negre/ maro/ ciocolatii/ mai bronzate decât ale majoritarilor de aici și atât? Eu, una, am trăit la țară. Mâinile țăranilor de aici, ale bunicii mele, ale mele în copilărie, mâinile tuturor sunt înnegrite. Straturi întregi de pământ negru făcute una cu pielea. Te speli cu peria de sârmă să iasă negreala, dar ce te faci cu mizeria de sub unghii? Poți frământa o pâine cu mâinile astea? Desigur, poți face și gogoși, plăcinte, tot ce vrei. Sarmale. Dar este mizeria noastră! Mâinile lor pot fi cele mai igienizate, cele mai curate posibile, sunt infecte pentru că au altă culoare. Numai mătura poate fi tolerată de asemenea mâini. Cultura lor? Nu ne interesează decât în momentul în care năvălim ca turiști și o îmbrățișăm entuziast. Atât! Ce contează că unul e credincios, nu credem în credința lui, poate ne minte doar ca să ne fie pe plac. Ce contează că și noi suntem dați de colo-colo când mergem să muncim prin afară, că suntem considerați inferiori, nedemni, needucați, un popor de fraieri care pot fi ușor înșelați la bani, și chiar am fost de diverși patroni. Ce contează? Vrem să fim puri ca rasă, nu contează nimic altceva. Vrem să decidem, pentru că reprezentăm majoritatea. Iar majoritatea decide să fie rasistă, aleșii să fie interesați de „votul majorității”, majoritatea decide să pună presiune nu pentru rezolvarea unor chestiuni elementare și urgente, gen infrastructura, ci presiune pentru alungarea „coloraților”. Statul, impasibil, decide că nu e treaba lui. Atâta vreme cât totul se rezolvă prin voia poporului, atunci așa să fie și de aici înainte. Respectarea drepturilor fundamentale ale unor oameni care plătesc impozite către acest stat nu este, evident, o prioritate. În fond, ne putem lipsi de două impozite micuțe, de salariat pe minimum pe economie. Ce ne trebuie? Nouă ne trebuie o majoritate preocupată cu alte lucruri, total inutile și total jignitoare. Dar, atâta vreme cât majoritatea nu jignește statul, statul ajută această majoritate să se mențină în cea mai bună formă – de aberație și devianță. Însă este oare aceasta aberația, sau aberația e un om cu pielea de culoare diferită, care muncește legal și, implicit, plătește către stat? Cred că știm deja răspunsul. Iar , data viitoare când majoritatea va urla furioasă, ca adineauri, la Târgu Mureș, „la muncă, ciorilor, nu la întins mâna”, atunci sperăm că majoritatea va și permite acestor „ciori” să ocupe un loc de muncă pentru care sunt calificați, sau pentru care se recalifică. Dar oare va permite majoritatea furioasă ca o „cioară” să ocupe un loc de muncă, sau va urla că i l-a furat?
Cum urlă englezii care au votat BREXIT-ul, cum urlă mexicanii care țin cu Trump.
Și, pentru asta, doi muncitori calificați, angajați cu forme legale, plătitori de taxe la stat, deci susținători ai sistemului de pensii inclusiv, împotriva cărora pensionarii protestează sunt „retrogradați”; pentru asta, doi brutari sunt trecuți la mătură.
Mai știm un lucru: preotul din Ditrău a mânat enoriașii în această vânătoare de vrăjitoare, fără nici cea mai mică remușcare creștinească. Când s-a mai întâmplat asta? În Evul Mediu se vânau femeile și Inchiziția tortura și omora tot ce prindea și cataloga, Dumnezeu știe după ce standarde, drept eretici. Acum, preotul decide să mâne furibund o armată de fricoși, printre care și pensionari, în războiul de intervenție și presiune asupra statului și în treburile privatului. Războiul unor majoritari de-ai locului împotriva a doi oameni. Doi! Vă dați seama cum am ajuns să fim de defecți dacă ne sperie doi oameni?
Cred că este un alt motiv să ne declarăm ura fățișă împotriva etnicilor romi cu ocazia asta. Cred că avem nevoie de din ce în ce mai multe motive superficiale pentru a reveni la resentimentele noastre eterne. Manelele? Da, bun. Ajutoarele sociale și copiii făcuți „pe bandă rulantă” și „pentru alocație”, excelent motiv! Să nu mai reamintim de trista poveste cu rom vs. român și confuzia generală cum că romul face de rușine o întreagă națiune de români, doar pentru că primele trei litere ale ambelor denumiri sunt „rom”. Câte propuneri legislative nu au existat pentru a interzice această denumire a unui popor, câți intelectuali străluciți, în loc să vorbească despre valori umane comune, despre incluziune, solidaritate, respect reciproc și ajutorul față de cei oprimați, nu s-au gândit să influențeze fix pe dos? Oameni care au trecut prin ororile comunismului și ale interzicerii drepturilor fundamentale, s-au trezit să vorbească tocmai împotriva acestor drepturi pentru care au luptat cândva, pentru care au rezistat cândva. Migranții, această pandemie oribilă, acești invadatori care nimicesc totul în cale, au fost stigmatizați de oameni la care nu ne-am fi gândit. La fel, cetățenii de etnie romă, din nefericire, sunt perpetuu văzuți ca o boală națională, ca ceva ce trebuie extirpat, îndepărtat. O tumoră malignă care otrăvește bravul popor român de sute de ani și care trebuie, într-un fel sau altul, eliminată din organismul național. „Ăștia” trebuie ghetoizați, „ăștia” nu trebuie angajați pentru că fură, pentru că trândăvesc, pentru că …. pentru că… pentru că… pentru că sunt de altă culoare. Pentru că „au venit din India”! Aici noi am fost primii și am înfruntat voievozi, boieri, turci, tătari, nemți, ruși, regi și președinți ca să obținem ce vrem! Și ce vrem? Păi, vrem să muncim pe afară că, de fapt, aici nu ne plătește nimeni cu cât vrem noi.
Da, s-a deschis un dosar penal în cazul Ditrău, dar oare va fi la fel de îngropat și acesta ca și toate celelalte? Vor fi pedepsiți „un suspect, doi, zece sau chiar mai mulţi sau poate niciunul.”, cum spune reprezentantul IPJ Harghita? Dreptatea, după cum ne-am obișnuit în România, este amânată sau trecută cu vederea. Cazul penal este o fantezie, amenda penală este o excepție, în niciun caz regulă.
Ne întrebăm ce ar fi spus despre această ingrată situație Sándor Csoma de Kőrös, „deținătorul” căminului cultural din Ditrău. Însă Sándor Csoma de Kőrös nu este doar asta, un nume pe o fațadă. Sándor Csoma de Kőrös este un orientalist recunoscut, primul autor al dicționarului englez-tibetan și al unei cărți de gramatică tibetană. Cred, cu smerenie, că se răsucește în mormânt de rușine.
La final, o să vă povestesc o întâmplare care a avut loc anul trecut, în Londra, în plin centru. Închipuiți-vă: un cuplu de chinezi, cam pe la 50-60, mâncau sprijiniți de bordura unui magazin. Lângă ei, s-au așezat, veseli și gălăgioși: doi regățeni, un român maghiar din Brașov, un româno-saso-maghiar din Brașov, alt român-sas, doi români maghiari din Oradea, un basarabean get beget, un român cu origini ucrainene din Bucovina și un român cu origini sârbești din Timișoara. Toți ne savuram, lihniți, câte o gustare luată în pripă din supermarket. O doamnă în blănuri, cu ochelari de soare, ne abordează agresiv în engleză: „Nu aveți voie să stați aici.”„ De ce, doamnă?”„Aici ne ținem câinii.” „Păi, după cum putem observa, nu aveți niciun câine cu dumneavoastră în momentul ăsta.”„ Nu aveți voie să stați aici, o să vă reclam, o să chem poliția!” „Dar puteți măcar să ne spuneți de ce?” „Sunteți străini, nu vă vrem aici!” Morala? Vă lăsăm pe voi să vă gândiți la morală.
scris de Livia
